"Nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpâneşte toate bunurile lumii" (Aristotel)

Azi, se spune că am crescut om mare. Azi, sunt înconjurată de alţi (aşa-zişi), oameni mari, ca mine.

Doar că, nu sunt un om mare. Oamenii mari, nu prind norocei şi-şi pun dorinţe, nu numără stele căzătoare, nu umblă desculţi noaptea prin iarbă, poate nici măcar nu râd de glume fără sens. Oamenii mari, nu glumesc cu ce nu se glumeşte, ei nu înţeleg că poţi să plângi fără motiv. Nu ştiu că o simplă margaretă te poate face bucuros. Oamenii mari, nu suflă lumânări ce nu se pot stinge, nu dansează dacă nu ştiu să o facă, nu "mănâncă" spray de cameră sau inspiră piper pe nas. Ei, nici măcar nu scot limba - chiar dacă pot să o facă. Nu strigă în mijlocul nopţii, nu se sperie de păpuşi de lemn (chiar dacă sunt la fel de mari ca ei), nu cred că mai există prinţese-nchise într-un turn şi păzite de dragoni fioroşi. Nu sparg pungi crezând că sunt baloane, nu se joacă, nu mănâncă la miez de noapte. Nici nu cred că pot s-adoarmă povestind. Nici nu rabdă frig să vadă stele. Oamenii mari, nu văd veveriţe cu burta albă şi coadă stufoasă, nu se bat cu perne, nici măcar cu săpun de vase. Nu poartă măşti caraghioase, nici pălării haioase. În nici un caz nu sar de la etaj. Nu râd când se joacă cu baloane. Defapt, nici nu au baloane. Nu fac poze infinite şi nu aleargă fără sens. Nu preţuiesc fiecare cuvânt, fiecare gest plin de iubire ce li se oferă. Oamenii mari uită că viaţa este foarte frumoasă, când îi ai pe toţi prietenii tăi în ea...

(Nu sunt un om mare...)

Scrisoare către suflet...

Încerci să te ascunzi, suflete? Ce porţi cu tine, în adâncurile tale? Aş vrea să ştiu ce simţi. Ce simţi cu adevărat, atunci când zâmbeşti. Chiar vrei să zâmbeşti? Întotdeauna? Sau o faci din politeţe?
O, suflete, aş vrea să te înţeleg. Eşti atât de zbuciumat şi schimbător. Aş vrea să-ţi cunosc ritmul, să-ţi înţeleg ticăitul. Dar, pe când am crezut că am înţeles......totul s-a întors pe dos. Atunci când bucuria depăşea limita înţelegerii, în loc de un zâmbet larg, lacrimi curgeau din ochi. Şi cum, cum zâmbeai atunci când durerea te copleşea? O, de-aş înţelege!
Dar nu, ascuns rămâi privirii mele; parcă ai purta o pălărie ce ochii ţi-ar ascunde. Încerc să te citesc, dar, de-abia pot să buchisesc; eşti complicat, de ne-nţeles.
O, dacă ai putea vorbi, suflete te-aş asculta, nici o frântură din vorba ta, nu ar trece pe lângă urechea mea. Dar nu, râmâi mut, fără cuvinte, fără şoapte, fără murmur.
Ascuns, în linişte rămâi. Tăcere sau zgmot te-nconjoară, dar niciodată, niciodată, nu vrei să ieşi din ascunzătoarea ta. De ce crezi, că m-aş juca de-a v-aţi-ascunselea?
O, suflete, nu te mai ascunde...

Cana cu cafea

Era pe masa o cană cu cafea. Nervos vântul sufla; nemilos îndoia crengi tinere ce creşteau spre viaţă. Frunze tremurau pe crengi înnegrite. Pete albe umpleau aerul: erau mici petale alb-rozalii ce dansau prin aer, sau mici bucăţi sclipitoare de păpădii. Aş fi vrut să văd cerul, dar era acoperit de puf. Puf de nori...de nori albi şi de nori gri. Praful de pe strada mea îşi lua zborul străluncind atunci când întâlnea vreo rază de lumină palidă. Ştiam ce va urma, fărâmiţarea cerului în mici lacrimi reci şi transparente, şi aşteptam. Aşteptam, şi parcă aşteptarea îmi era prelungită de golurile din nori, ce mă lăsau să zăresc o frântură de soare. Dar era numai o iluzie, încă era frig şi înnorat şi micile pete albe din aer se amestecau cu praful de pe stradă şi cu picuri rotunzi ce alunecau până pe asfalt. Erau puţini. Numărul lor a crescut repede şi puteai număra un milion pe trotuar. În şanţuri, unde apa se adunase deja, bulbuci mari într-o secundă se spărgeau pentru a lăsa loc altora şi altora să existe şi apoi să dispară...oamenii fugeau de ploaie de parcă
le-ar fi fost frică, iar eu mi-am terminat cafeaua.

Gânduri fără şir...

Gânduri fără şir alergau prin mintea mea. Viteza trenului franţuzesc nu le întrecea.

Îmi aminteam cum, într-o iarnă friguroasă, zăpada scârţâia sub cismele noastre. Îmi aminteam cum, am intrat într-o cafenea. Era cald. Eram cu tine, şi era bine. Îmi aminteam cum, mă trezeam dimineaţa şi tu mă priveai; zâmbind, îmi dădeai la o parte părul de pe frunte şi aşezai o sărutare dulce. Îmi aminteam cum, fugeam printre picuri sclipitori de ploaie; cum ne stropeam sărind în bălţi murdare. Hainele noastre deveneau reci şi murdare, dar noi, noi râdeam. Îmi aminteam cum, alergam ca bezmeticii după un tren ce prea repede pleca. Şi totuşi, noi râdeam. Îmi aminteam cum, ne-am certat în staţie: nu-mi plăcea unde mergeam, şi ţie da. Dar, m-ai iertat şi m-ai îmbrăţişat. Îmi aminteam cum, printre frunze mari şi verzi mă ascundeam, de o sticlă cu apă transparentă, ce era în mâna ta. Îmi aminteam cum, ghiceam elefanţi, căţei, pisici, acadele şi lămpi, în norii coloraţi ce se întindeau pe cerul depărtat, întinşi pe spate pe o pătură minusculă. Îmi aminteam cum ochelarii de soare ce erau pe nasul meu, ajungeau pe nasul tău. Şi de toate astea noi râdeam. Îmi aminteam cum, vorbeam mult mult la telefon, şi cum ne jucam cu cablul telefonului răsucindu-l ca o buclă pe degetul arătător. Îmi aminteam cum, m-ai păcălit şi mi-ai furat vata pe băţ. Nu mi-a plăcut deloc de tine şi, ţi-am scos limba. Tu, ai râs şi m-ai pupat pe obraz. Îmi aminteam, cum visam împreună lumea. Îmi aminteam, că tu vroiai o gumă mentolată şi eu una dulce. La magazin nu avea mentolată, dar eu, am împărţit-o pe a mea (cea dulce) cu tine. Şi tu, ai râs. Îmi aminteam, că tu mi-ai arătat o stea, una mare şi frumoasă şi de asemenea ai zis că e a mea. Îmi aminteam cum, am mers într-un magazin mare şi, am desfăcut o pungă de chips-uri şi o mâncam doar noi. Îmi amintesc cum, am dansat pe-un câmp departe, unde nimeni nu ne vedea. Era frumos, şi noi râdeam. Îmi amintesc cum, nu ne compostam biletul pe troleu şi cum apoi, fugeam de controlor. Şi, îmi mai aminteam cum, râdeam doar noi, fără ca să vorbim; şi-mi citeai gândurile. Mi-ai cumpărat un balon verde! Mi-a plăcut mult şi am râs. Îmi aminteam cum, cântam amândoi cântece ale căror versuri nu le ştiam. Îmi amintesc cum, atunci când plângeam mă mângâiai cu cuvinte frumoase şi mă înţelegeai. Tu, mă iubeai.

Îmi aminteam cum eu am rămas aici, şi tu, tu ai plecat. Tu râdeai, şi eu, eu doar zâmbeam. Zâmbetul meu ascundea lacrimi cu greu oprite să nu alunece pe obrajii-mi cu gropiţe, atâta timp cât tu încă mă mai vedeai. Apoi, am fugit în baie, şi acolo am plâns. Dar apoi, mi-a trecut.

Gândurile astea alergau prin mintea mea, şi atât de repede încât ceasul de-abia cu greu a măsurat câteva secunde. Gândurile astea m-au făcut să zâmbesc, să râd, să dansez, să plâng...

Definiţia măgarului

Genul proxim: animal, are coadă, patruped, face parte din familia cabalinelor, erbivor, etc.

Diferenţă specifică: ăăăă.....are urechi lungi? mănâncă hârtie?...NU! ăăăăăă......face "i-ha, i-ha, i-ha!"

(Istoria creştinismului)

My hands are holding you

Why are you striving these days?
Why are you trying to earn grace?
Why are you crying? Let me lift up your face
Just don't turn away.

Why are you looking for love?
Why are you still searching as if I'm not enough?
To where will you go, child?
Tell me where will you run,
To where will you run?

And I'll be by your side
Wherever you fall
In the dead night
Whenever you call
Please don't fight
These hands that are holding you
My hands are holding you...

Look at these hands and my side
They swallowed the grave on that night
When I drank the world's sin,
So I could carry you in
And give you life.
I want to give you life...

(Tenth Avenue North - By your side)