Neprimitoarea stradă X

Am trecut de atâtea ori pe strada X. Aproape în fiecare dimineaţă în drum spre şcoală. Şi...de fiecare dată când mă duceam în oraş. Aproape de fiecare dată eram nemulţumită de praful ridicat de maşini, de imposibilitatea de a trece strada fără a aştepta câteva minute (acum s-a rezolvat...e o trecere de pietoni) sau pur şi simplu de mersul prea încet al unei bătrânici căreia nu se putea să i-o iau înainte (eu fiind întotdeauna grăbită). Veneam acasă din nou pe aceeaşi stradă şi eram nemulţumită de soarele dogoritor ce îmi bătea în faţă. Deabia aşteptam să ajung pe strada mea. Niciodată nu băgam în seamă această stradă, sau o făceam doar pentru a fi nerăbdătoare de a scăpa de ea.

Într-o dupămasă am dat pe această stradă. Îmi arătam nemulţumirea mergând mai repede cu toate că eram prin cartier doar ca să mă plimb. Însă, fără să vreau am observat ceva ce m-a făcut apoi să îmi schimb atitudinea faţă de această stradă. De atâta timp treceam pe această stradă şi niciodată nu am băgat de seamă grija cu care o bătrânică uda, plivea ...florile din faţa casei ei care de multe ori erau nebăgate în seamă, date la o parte, rupte de copii sau chiar călcate în picioare de oamenii grăbiţi. M-am uitat puţin mai atent şi am văzut o frumuseţe: flori chiar veştede care se încăpăţânau să rămână atârnate de tulpină, altele înflorite şi deschise spre bogata lumină a soarelui de vară, sau chiar boboci mici ce tocmai aşteptau să înflorească.

Eram uimită. De câte ori nu am dispreţuit această stradă şi ce era pe ea.....şi acum iată: găsesc minunăţii! Nu mai văzusem aşa ceva până acum, sau nu dădusem atenţie. Erau cu atâta migală create....atât de frumos întocmite şi atât de perfect. Fiecare nervură, petală, pistil şi polen era la locul lui lăudând pe Dumnezeu făcând ceea ce erau făcute să fie. Doar atât! Nu încercând sa ia una locul alteia, sau să facă slujba celeilalte. Câtă armonie!

Visarea mi-a fost întreruptă de un bâzâit. Cu spaimă am realizat că era plin de albine...defapt nu albine chiar bondari. Erau mari şi plini de polen. Până să realizez însă asta eram deja la câţiva metri distanţă. Totuşi, curioasă m-am întors. Am văzut cu câtă îndemânare aceşti bondari se repezeau spre interiorul florilor deschise şi le smulgeau polenul. Când se îndreptau spre următoarea aveau parcă şi mai mare viteză, cu toate că săculeţii le erau mai plini de polen. Cu câtă hărnicie îşi făceau munca...m-au uimit.

M-am întors acasă parcă îmbogăţită, şi mulţumită de ce am văzut. Strada X nu era defapt atât de neprimitoare şi enervantă cum mi se părea. De atunci, de fiecare dată când trec pe această stradă caut cu privirea florile ce mi-au arătat frumuseţea lor într-o dupămasă de vară...