Este imposibil să trăieşti pe Pământ fără să ai parte de probleme. Vin, şi când
vin - se spune - nu vin singure. Orice problemă trebuie rezolvată! Asta e la mintea cocoşului. Însă, cum e ceva mai greu de aflat în unele situaţii. Nu poţi întotdeauna să îţi rezolvi singură o problemă...şi atunci ce faci? Evident: cauţi ajutor. Unde? La familie, prieteni, cunoscuţi. Însă, cea mai importantă Persoană la care apelezi, uneori ultima dată- spre ruşinea ta- e Dumnezeu. Şi cu câtă ardoare nu vii înaintea Lui, îi spui problema ta, şi El -aşa cum a promis- te ascultă cu răbdare, şi mai mult simte cu tine şi îşi doreşte să te ajute; crezi că de rezolvarea problemei depinde viitorul tău, de aceea eşti în stare să-I faci promisiuni, câteodată mai mari decât ai putea îndeplini, doar ca să te ajute. Şi te ajută.

Eşti atât de bucuroasă că problema ţi s-a rezolvat. Poate chiar spui că tu ai rezolvat-o.Vorbeşti cu toată lumea şi entuziasmată le spui că totul a trecut şi s-a isprăvit cu îngrijorarea, durerea, lacrimile, neputinţa. Şi uiţi, uiţi că singura ta speranţă era la El, uiţi că dacă El nu te-ar fi ajutat nu te-ai fi bucurat acum, uiţi cât te încredeai în El.

Bucuros te-a ajutat, aşa cum era cel mai bine pentru tine. Şi acum, aştepta să îi mulţumeşti. Dar nu. Tu...ai uitat totul. Erai bucuroasă acum, ce mai conta...a trecut! Nu te-ai întors la El, atât de repede cum ai facut-o când ai avut nevoie de El. Ai amânat, în loc să îi spui sincer cât de recunoscătoare Îi eşti. Promisiunile ce I le-ai făcut...da, au fost importante atunci, dar acum? Unele dintre ele erau o corvoadă nedorită. Da, le-ai împlinit câtva timp, dar ai renunţat. Ce folos?

Zilele au trecut. Ai uitat tot ce a fost. Dar, El, El nu. Genunchii tăi din nou au fost plecaţi în faţa Celui care te poate ajuta. Cu lacrimi în ochi ţi-ai cerut iertare pentru nerecunoştinţa ta, şi ai promis că altă dată nu vei mai uita...oare chiar aşa va fi?

Prin aceste gânduri, nu ţie m-am adresat, ci...mie.

Mica fetiţă

Mergea fără a se-ndrepta spre un loc anume. Hoinărea pe străzi fără nume, prin parcuri neştiute. Admira, şi câteodată zâmbea. Zâmbea frunzelor ce, din copacii golaşi, o salutau. Zâmbea soarelui ce, într-o zi din noiembrie, încă mai trimitea raze calde. Zâmbea vântului ce îi mângâia faţa. Se întâlnea cu cunoscuţi şi cu un zâmbet larg îi saluta, îi întreba şi le vorbea. Se arăta interesată de problemele şi bucuriile lor. Nu ai fi zis că nu era fericită. Nu ai credea că are motive. Cine o cunoştea spunea că avea totul. Pe faţa ei nu citeai urmă de tristeţe, şi totuşi în sufletul ei era prăbuşită.

Mergea cu paşi rari printr-un parc pustiu. Lacrimi fierbinţi i se prelingeau pe obrajii roşii de frig. Buzele-i crepate tremurau. Era într-un final liberă să se exprime. Liberă să îşi dea drumul simţămintelor, temerilor, problemelor. Lucru ce nu îl făcea de faţă cu alţii. Toţi o ştiau fericită, dar în faţa oamenilor nu era ea însăşi. Devenise un soi de măscărici, de clovn. Ascunsă sub o mască desenată pe faţa ei, putea să râdă, să îi facă să râdă pe ceilalţi, să trăiască, şi această mască cu greu era dată jos în momentele de singurătate. Atunci, doar plângea, se descărca şi o lua din nou de la început.

Acum, era lipsită de speranţă. Tot ce investea în relaţii era inutil. Prietenii ce odinioară erau aproape de ea au părăsit-o. Tot efortul depus, tot timpul petrecut alături de prietenii ei era pierdut. Nu mai vroia să încerce să îşi facă alţi prieteni. Era convinsă că şi aceştia o vor dezamăgi la fel cum au făcut-o toţi cei de până acum. S-a săturat să încerce să fie plăcută celorlalţi. S-a săturat să zâmbească atunci când vroia să plângă, să se arate bucuroasă când era tristă, să nege că o doare nepăsarea celorlaţi. S-a săturat...s-a săturat să se mai prefacă. Vroia să ştie că cuiva îi pasă de ea, că cineva e interesat dacă plânge sau râde, şi că e acolo alături de ea oricând ar avea nevoie, nu doar atunci când toate erau bune.

S-a aşezat pe o bancă rece. Frunze moarte din copaci cădeau fără zgomot. A închis ochii. Vroia să nu îi mai deschidă în faţa realităţii ce o durea. O lacrimă ce urma să se prăvălească din ochii-i umezi a fost oprită de o atingere caldă. A deschis ochii tresărind. O mână mică, şi durdulie i-a şters lacrima de pe obraz. Alături de ea stătea o fetiţă îmbujorată cu părul bălai ce cu ochii-albaştri mari şi-ntrebători o privea. Un zâmbet mai întâi timid a apărut pe faţa ei. Nu ştia ce să facă, să îşi pună înapoi obişnuita mască sau, faţă de această sinceritate să cedeze şi pentru prima dată să fie ea însăşi. Uimirea ei nu a mai avut margini când a văzut că plină de curaj fetiţa s-a aşezat pe genunchii ei, şi capul şi l-a plecat uşor pe pieptul ei. Liberă...a plâns.

Mai târziu, în ochii ei se citea o rază de speranţă, o dorinţă de a merge mai departe. Pentru asta era decisă să îşi folosească toate forţele şi să nu se dea bătută. Zâmbea cu adevărat. Râdea chiar, ţinând de mână o mică fetiţă...

Copilaşul meu,

Tu Mă întrebi unde Mă aflu. Eu sunt cu tine, şi întotdeauna voi fi cu tine. Eşti slab, dar în Mine eşti tare. te iubesc atât de mult, încât nu te pot lăsa să mori.
Sunt atât de aproape de tine încât simt tot ceea ce simţi tu. Ştiu prin ce treci, întrucât şi Eu trec prin aceleaşi stări împreună cu tine, dar Eu te-am eliberat, iar tu trebuie să rămâi tare.
Eu te voi călăuzi pe căile neprihănirii. Copilul meu, Eu te iubesc şi nu te voi părăsi niciodată, pentru că eşti cu adevărat al Meu.
Cu dragoste,
Dumnezeu.

(Mersi, Roxi)

Interviu cu Dumnezeu

"Oamenii se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească, apoi iarăşi tânjesc să fie copii; îşi pierd sănătatea ca să facă bani şi apoi îşi cheltuiesc banii ca să îşi refacă sănătatea; se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul şi nici viitorul; trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit." (Interviu cu Dumnezeu)

13 lucruri care nu se fac niciodată

1. Niciodata nu îţi deschide umbrela în biserică; s-ar putea să atragi atenţia tuturor.
2. Niciodată nu spune cu voce tare în autobuz: „ce slaba îi aia!”; poate chiar te aude.
3. Niciodată să nu vorbeşti despre un tip care trece pe lângă tine; poate că şi el vrea să meargă cu tramvaiul.
4. Niciodată nu coborî dealul când un corcoduş este plantat în preajmă; rişti să aluneci .
5. Niciodată nu lăsa băieţii să se îmbrace cu hainele tale; poate le folosesc altfel de cum ar trebui.
6. Niciodată nu încerca să îţi uzi colegii cu apa de la ţâşnitoare; s-ar putea să iasă cineva din direcţiune.
7. Niciodată nu călca pe mopul tras de colegul tău; s-ar putea să întrerupi orele de curs.
8. Niciodată nu planifica întâlniri după baracă; unii chiar o iau în serios şi le poţi răni sentimentele şi apoi rişti să te trezeşti şi cu poliţia la uşă.
9. Niciodată nu face cumpărături la Kaufland numai cu bonuri; s-ar putea ca lumea care urmează la coadă după tine să rămână fără bani.
10. Niciodată nu-i spune mătuşii tale că mergi în Egipt: poate chiar crede.
11. Niciodată nu trece strada cu prietena ta: rişti să te calce tramvaiul.
12. Niciodată nu trece în apropierea unei fântâni arteziene: rişti să rămâi udă toată ziua.
13. Niciodată nu încerca să îl surprinzi pe prietenul ce face pluta în piscină, s-ar putea să rămână fără aer.

Neprimitoarea stradă X

Am trecut de atâtea ori pe strada X. Aproape în fiecare dimineaţă în drum spre şcoală. Şi...de fiecare dată când mă duceam în oraş. Aproape de fiecare dată eram nemulţumită de praful ridicat de maşini, de imposibilitatea de a trece strada fără a aştepta câteva minute (acum s-a rezolvat...e o trecere de pietoni) sau pur şi simplu de mersul prea încet al unei bătrânici căreia nu se putea să i-o iau înainte (eu fiind întotdeauna grăbită). Veneam acasă din nou pe aceeaşi stradă şi eram nemulţumită de soarele dogoritor ce îmi bătea în faţă. Deabia aşteptam să ajung pe strada mea. Niciodată nu băgam în seamă această stradă, sau o făceam doar pentru a fi nerăbdătoare de a scăpa de ea.

Într-o dupămasă am dat pe această stradă. Îmi arătam nemulţumirea mergând mai repede cu toate că eram prin cartier doar ca să mă plimb. Însă, fără să vreau am observat ceva ce m-a făcut apoi să îmi schimb atitudinea faţă de această stradă. De atâta timp treceam pe această stradă şi niciodată nu am băgat de seamă grija cu care o bătrânică uda, plivea ...florile din faţa casei ei care de multe ori erau nebăgate în seamă, date la o parte, rupte de copii sau chiar călcate în picioare de oamenii grăbiţi. M-am uitat puţin mai atent şi am văzut o frumuseţe: flori chiar veştede care se încăpăţânau să rămână atârnate de tulpină, altele înflorite şi deschise spre bogata lumină a soarelui de vară, sau chiar boboci mici ce tocmai aşteptau să înflorească.

Eram uimită. De câte ori nu am dispreţuit această stradă şi ce era pe ea.....şi acum iată: găsesc minunăţii! Nu mai văzusem aşa ceva până acum, sau nu dădusem atenţie. Erau cu atâta migală create....atât de frumos întocmite şi atât de perfect. Fiecare nervură, petală, pistil şi polen era la locul lui lăudând pe Dumnezeu făcând ceea ce erau făcute să fie. Doar atât! Nu încercând sa ia una locul alteia, sau să facă slujba celeilalte. Câtă armonie!

Visarea mi-a fost întreruptă de un bâzâit. Cu spaimă am realizat că era plin de albine...defapt nu albine chiar bondari. Erau mari şi plini de polen. Până să realizez însă asta eram deja la câţiva metri distanţă. Totuşi, curioasă m-am întors. Am văzut cu câtă îndemânare aceşti bondari se repezeau spre interiorul florilor deschise şi le smulgeau polenul. Când se îndreptau spre următoarea aveau parcă şi mai mare viteză, cu toate că săculeţii le erau mai plini de polen. Cu câtă hărnicie îşi făceau munca...m-au uimit.

M-am întors acasă parcă îmbogăţită, şi mulţumită de ce am văzut. Strada X nu era defapt atât de neprimitoare şi enervantă cum mi se părea. De atunci, de fiecare dată când trec pe această stradă caut cu privirea florile ce mi-au arătat frumuseţea lor într-o dupămasă de vară...

Seeking you as a precious jewel, Lord to give up I'd be a fool...

Opreşte-te! Priveşte! Zâmbeşte! Mulţumeşte...

Ai ascultat vreodată bătăile picurilor de ploaie în geam? Ai zâmbit vreodată la atingerea caldă a razelor de soare? Ai urmărit vreodată zborul unei buburuze? Ai ascultat vreodată ciripitul păsărelelor? Ai privit vreodată înaintarea înceată a unui melc? Ai privit vreodată cum se deschide o floare? Ai încercat vreodată să numeri stele? Ai păşit vreodată desculţ(ă) prin iarbă? Ai urmărit vreodată alergarea norilor pe cer?Ai încercat vreodată să prinzi un fluturaş? Ai privit vreodată cum cade-o frunză? Nu? Opreşte-te! Priveşte! Zâmbeşte! Mulţumeşte...

Ai zâmbit vreodată privindu-te 'ntr-o baltă? Ai alergat vreodată după umbra ta? Te-ai luat vreodată la întrecere cu vântul? Ai zâmbit vreodată fără motiv? Ai dansat vreodată-n ploaie? Ai privit vreodată cum se schimbă semaforul? Ai ascultat vreodată ticăitul unui ceas? Ai mers vreodată pe şina de tren? Ai observat vreodată că soarele şi luna pot fi deodată pe cer? Ai urmărit vreodată zborul avioanelor? Ai zâmbit vreodată curcubeului de după ploaie? Nu? Opreşte-te! Priveşte! Zâmbeşte! Mulţumeşte...

Ai vazut vreodată un cer colorat? Ai respirat vreodată aerul curat al pădurii? Te-ai oprit vreodată pe drum, doar ca sa priveşti răsăritul? Ai ascultat vreodată zgomotul din piaţă? Te-ai bucurat vreodată de liniştea unei biblioteci? Ai privit vreodată oamenii de pe stradă? Te-ai gândit vreodată că lumea-i mare? Ai realizat vreodată că Cineva te-a creat aşa de minunat? Ei, dacă nu....opreşte-te, priveşte, zâmbeşte şi...mulţumeşte!

Inocenţa din ochii de copil...

Priveam...

Era o zi cu soare. Stăteam pe marginea apei şi priveam în jur. Era atât de frumos! Câţiva norişori albi şi pufoşi, ce populau cerul de un albastru azuriu, se oglindeau în apa limpede şi răcoroasă. Eram înconjurată de pădure, din care răsărea din loc în loc câte o stâncă golaşă ce se înălţa spre soare.
Priveam....priveam în apă. Şi am văzut cum într-o cameră spaţioasă tineri încingeau o horă. Ce e drept nu prea ştiau, dar se distrau. Apoi aceeaşi tineri repede în costumele de baie, la miezul nopţii, au avut curajul să se arunce în necunoscut...Înfriguraţi, sub pături, pe canapele moi urmăreau un film... Înainte să adoarmă, după lungile poveşti, au fost treziţi de un ciocănit în geam...oare cine să fie?? Reacţiile au fost pe cât de diverse pe atât de opuse: unii râdeau, alţii erau speriaţi, alţii indiferenţi, alţii adormiţi...S-au aflat apoi făptaşii cărora li s-a promis răsplată. Soarele bătu în geam şi toţi se treziră. A urmat o baie într-o apă răcoroasă...sărituri, bătăi cu apă, plutiri liniştite pe saltea, stat la plajă ce au umplut o zi întreagă...
Priveam şi mă bucuram. Priveam. Doream să continue, am vrut să ating din nou aceste momente de bucurie, momente de neuitat, dar când am încercat, au dispărut.....priveam în apă, şi mă vedeam doar pe mine...

Totu-n jur, pe câmp, pe dealuri, e... verde!

Ai ajuns, poate din întâmplare sau poate intenţionat, pe un blog...verde! Cred că ăsta este primul lucru pe care îl vezi când intri pe www.fatafericita.blogspot.com . Ce zici, îţi place? Sincer, mie da! Vrei să şti şi de ce?

Ca să nu mai cauţi cine ştie pe unde, am să îţi spun eu, de ce am ales verde şi de ce îmi place! Încă nu mă cunoşti, poate nu o să mă cunoşti niciodată (sau poate da...nu e niciodată exclus), dar pot să îţi spun că pe perioada copilăriei mele (care zic eu încă nu s-a încheiat), ca oricărei fetiţe îmi plăcea rozul, şi detestam verdele. Acuma, ţi-am stârnit curiozitatea, şi vrei să şti şi de ce, nu? Păi aşa bine...verdele era culoarea maghiarilor, şi aproape toţi vecinii maghiari de pe stradă aveau porţile (şi de cele mai multe ori şi casele) vopsite în verde. Nu aveam (şi nici nu am) nimic cu maghiarii, mai ales că pe jumătate le împărtăşesc naţia, dar din cauza unei vecine maghiare care mă cam certa, nu îi iubeam prea mult, de aceea nici culoarea nu mă prea atrăgea.

Am crescut şi...totul a început de la bluză! Sună ciudat, nu? Nu chiar. Am mers la şcoala...(nu are un început foarte neobişnuit) cu o bluză verde, destul de drăguţă. Şi, nu a început chiar de la bluză, ci de la complimentul ce l-am primit cu privire la ea. Mi s-a spus, pe lângă că bluza e drăguţă, că îmi stă bine cu verde. Suna aiurea, mie nu îmi plăcea verdele. Nu am luat în considerare ce mi s-a spus decât după câteva săptămâni când am mai purtat alte haine verzi, şi a început să îmi placă. Dar destul cu vorbăria, am îndrugat prea multe verzi şi uscate.

Uită-te pe geam! Te-ai uitat? Bine...trebuie să fi văzut ceva verde: un copac, o frunză, un fir de iarbă sau cel puţin blocul alăturat ce e vopsit verde. E bine, natura e verde....şi e frumoasă! Natura e vie, şi cel puţin primăvara e proaspătă. Ei, mie verdele îmi transmite prospeţime (gândeşte-te ce bine miroase şi arată copacii după o ploaie caldă de vară), viaţă şi energie. Şi mai are un aspect...e crudă, sau dacă te gândeşti la struguri, cireşe sau ce mai vrei tu, când îs verzi sunt.....necopţi. Aşa că pot zice că şi asta mă caracterizează, nu am ajuns încă la maturitate.

Şi pe lângă atâtea seminificaţii care le are verdele, îi şi o culoare faină aşa că îmi permit să îţi zic verde-n faţă: îmi place verdele!