Priveam...

Era o zi cu soare. Stăteam pe marginea apei şi priveam în jur. Era atât de frumos! Câţiva norişori albi şi pufoşi, ce populau cerul de un albastru azuriu, se oglindeau în apa limpede şi răcoroasă. Eram înconjurată de pădure, din care răsărea din loc în loc câte o stâncă golaşă ce se înălţa spre soare.
Priveam....priveam în apă. Şi am văzut cum într-o cameră spaţioasă tineri încingeau o horă. Ce e drept nu prea ştiau, dar se distrau. Apoi aceeaşi tineri repede în costumele de baie, la miezul nopţii, au avut curajul să se arunce în necunoscut...Înfriguraţi, sub pături, pe canapele moi urmăreau un film... Înainte să adoarmă, după lungile poveşti, au fost treziţi de un ciocănit în geam...oare cine să fie?? Reacţiile au fost pe cât de diverse pe atât de opuse: unii râdeau, alţii erau speriaţi, alţii indiferenţi, alţii adormiţi...S-au aflat apoi făptaşii cărora li s-a promis răsplată. Soarele bătu în geam şi toţi se treziră. A urmat o baie într-o apă răcoroasă...sărituri, bătăi cu apă, plutiri liniştite pe saltea, stat la plajă ce au umplut o zi întreagă...
Priveam şi mă bucuram. Priveam. Doream să continue, am vrut să ating din nou aceste momente de bucurie, momente de neuitat, dar când am încercat, au dispărut.....priveam în apă, şi mă vedeam doar pe mine...

Totu-n jur, pe câmp, pe dealuri, e... verde!

Ai ajuns, poate din întâmplare sau poate intenţionat, pe un blog...verde! Cred că ăsta este primul lucru pe care îl vezi când intri pe www.fatafericita.blogspot.com . Ce zici, îţi place? Sincer, mie da! Vrei să şti şi de ce?

Ca să nu mai cauţi cine ştie pe unde, am să îţi spun eu, de ce am ales verde şi de ce îmi place! Încă nu mă cunoşti, poate nu o să mă cunoşti niciodată (sau poate da...nu e niciodată exclus), dar pot să îţi spun că pe perioada copilăriei mele (care zic eu încă nu s-a încheiat), ca oricărei fetiţe îmi plăcea rozul, şi detestam verdele. Acuma, ţi-am stârnit curiozitatea, şi vrei să şti şi de ce, nu? Păi aşa bine...verdele era culoarea maghiarilor, şi aproape toţi vecinii maghiari de pe stradă aveau porţile (şi de cele mai multe ori şi casele) vopsite în verde. Nu aveam (şi nici nu am) nimic cu maghiarii, mai ales că pe jumătate le împărtăşesc naţia, dar din cauza unei vecine maghiare care mă cam certa, nu îi iubeam prea mult, de aceea nici culoarea nu mă prea atrăgea.

Am crescut şi...totul a început de la bluză! Sună ciudat, nu? Nu chiar. Am mers la şcoala...(nu are un început foarte neobişnuit) cu o bluză verde, destul de drăguţă. Şi, nu a început chiar de la bluză, ci de la complimentul ce l-am primit cu privire la ea. Mi s-a spus, pe lângă că bluza e drăguţă, că îmi stă bine cu verde. Suna aiurea, mie nu îmi plăcea verdele. Nu am luat în considerare ce mi s-a spus decât după câteva săptămâni când am mai purtat alte haine verzi, şi a început să îmi placă. Dar destul cu vorbăria, am îndrugat prea multe verzi şi uscate.

Uită-te pe geam! Te-ai uitat? Bine...trebuie să fi văzut ceva verde: un copac, o frunză, un fir de iarbă sau cel puţin blocul alăturat ce e vopsit verde. E bine, natura e verde....şi e frumoasă! Natura e vie, şi cel puţin primăvara e proaspătă. Ei, mie verdele îmi transmite prospeţime (gândeşte-te ce bine miroase şi arată copacii după o ploaie caldă de vară), viaţă şi energie. Şi mai are un aspect...e crudă, sau dacă te gândeşti la struguri, cireşe sau ce mai vrei tu, când îs verzi sunt.....necopţi. Aşa că pot zice că şi asta mă caracterizează, nu am ajuns încă la maturitate.

Şi pe lângă atâtea seminificaţii care le are verdele, îi şi o culoare faină aşa că îmi permit să îţi zic verde-n faţă: îmi place verdele!