Scrisoare către suflet...

Încerci să te ascunzi, suflete? Ce porţi cu tine, în adâncurile tale? Aş vrea să ştiu ce simţi. Ce simţi cu adevărat, atunci când zâmbeşti. Chiar vrei să zâmbeşti? Întotdeauna? Sau o faci din politeţe?
O, suflete, aş vrea să te înţeleg. Eşti atât de zbuciumat şi schimbător. Aş vrea să-ţi cunosc ritmul, să-ţi înţeleg ticăitul. Dar, pe când am crezut că am înţeles......totul s-a întors pe dos. Atunci când bucuria depăşea limita înţelegerii, în loc de un zâmbet larg, lacrimi curgeau din ochi. Şi cum, cum zâmbeai atunci când durerea te copleşea? O, de-aş înţelege!
Dar nu, ascuns rămâi privirii mele; parcă ai purta o pălărie ce ochii ţi-ar ascunde. Încerc să te citesc, dar, de-abia pot să buchisesc; eşti complicat, de ne-nţeles.
O, dacă ai putea vorbi, suflete te-aş asculta, nici o frântură din vorba ta, nu ar trece pe lângă urechea mea. Dar nu, râmâi mut, fără cuvinte, fără şoapte, fără murmur.
Ascuns, în linişte rămâi. Tăcere sau zgmot te-nconjoară, dar niciodată, niciodată, nu vrei să ieşi din ascunzătoarea ta. De ce crezi, că m-aş juca de-a v-aţi-ascunselea?
O, suflete, nu te mai ascunde...

Cana cu cafea

Era pe masa o cană cu cafea. Nervos vântul sufla; nemilos îndoia crengi tinere ce creşteau spre viaţă. Frunze tremurau pe crengi înnegrite. Pete albe umpleau aerul: erau mici petale alb-rozalii ce dansau prin aer, sau mici bucăţi sclipitoare de păpădii. Aş fi vrut să văd cerul, dar era acoperit de puf. Puf de nori...de nori albi şi de nori gri. Praful de pe strada mea îşi lua zborul străluncind atunci când întâlnea vreo rază de lumină palidă. Ştiam ce va urma, fărâmiţarea cerului în mici lacrimi reci şi transparente, şi aşteptam. Aşteptam, şi parcă aşteptarea îmi era prelungită de golurile din nori, ce mă lăsau să zăresc o frântură de soare. Dar era numai o iluzie, încă era frig şi înnorat şi micile pete albe din aer se amestecau cu praful de pe stradă şi cu picuri rotunzi ce alunecau până pe asfalt. Erau puţini. Numărul lor a crescut repede şi puteai număra un milion pe trotuar. În şanţuri, unde apa se adunase deja, bulbuci mari într-o secundă se spărgeau pentru a lăsa loc altora şi altora să existe şi apoi să dispară...oamenii fugeau de ploaie de parcă
le-ar fi fost frică, iar eu mi-am terminat cafeaua.