Era pe masa o cană cu cafea. Nervos vântul sufla; nemilos îndoia crengi tinere ce creşteau spre viaţă. Frunze tremurau pe crengi înnegrite. Pete albe umpleau aerul: erau mici petale alb-rozalii ce dansau prin aer, sau mici bucăţi sclipitoare de păpădii. Aş fi vrut să văd cerul, dar era acoperit de puf. Puf de nori...de nori albi şi de nori gri. Praful de pe strada mea îşi lua zborul străluncind atunci când întâlnea vreo rază de lumină palidă. Ştiam ce va urma, fărâmiţarea cerului în mici lacrimi reci şi transparente, şi aşteptam. Aşteptam, şi parcă aşteptarea îmi era prelungită de golurile din nori, ce mă lăsau să zăresc o frântură de soare. Dar era numai o iluzie, încă era frig şi înnorat şi micile pete albe din aer se amestecau cu praful de pe stradă şi cu picuri rotunzi ce alunecau până pe asfalt. Erau puţini. Numărul lor a crescut repede şi puteai număra un milion pe trotuar. În şanţuri, unde apa se adunase deja, bulbuci mari într-o secundă se spărgeau pentru a lăsa loc altora şi altora să existe şi apoi să dispară...oamenii fugeau de ploaie de parcăle-ar fi fost frică, iar eu mi-am terminat cafeaua.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu