Încerci să te ascunzi, suflete? Ce porţi cu tine, în adâncurile tale? Aş vrea să ştiu ce simţi. Ce simţi cu adevărat, atunci când zâmbeşti. Chiar vrei să zâmbeşti? Întotdeauna? Sau o faci din politeţe?
O, suflete, aş vrea să te înţeleg. Eşti atât de zbuciumat şi schimbător. Aş vrea să-ţi cunosc ritmul, să-ţi înţeleg ticăitul. Dar, pe când am crezut că am înţeles......totul s-a întors pe dos. Atunci când bucuria depăşea limita înţelegerii, în loc de un zâmbet larg, lacrimi curgeau din ochi. Şi cum, cum zâmbeai atunci când durerea te copleşea? O, de-aş înţelege!
Dar nu, ascuns rămâi privirii mele; parcă ai purta o pălărie ce ochii ţi-ar ascunde. Încerc să te citesc, dar, de-abia pot să buchisesc; eşti complicat, de ne-nţeles.
O, dacă ai putea vorbi, suflete te-aş asculta, nici o frântură din vorba ta, nu ar trece pe lângă urechea mea. Dar nu, râmâi mut, fără cuvinte, fără şoapte, fără murmur.
Ascuns, în linişte rămâi. Tăcere sau zgmot te-nconjoară, dar niciodată, niciodată, nu vrei să ieşi din ascunzătoarea ta. De ce crezi, că m-aş juca de-a v-aţi-ascunselea?
O, suflete, nu te mai ascunde...
imi place fotografia ta si si mesajul!
RăspundețiȘtergere