Este imposibil să trăieşti pe Pământ fără să ai parte de probleme. Vin, şi când
vin - se spune - nu vin singure. Orice problemă trebuie rezolvată! Asta e la mintea cocoşului. Însă, cum e ceva mai greu de aflat în unele situaţii. Nu poţi întotdeauna să îţi rezolvi singură o problemă...şi atunci ce faci? Evident: cauţi ajutor. Unde? La familie, prieteni, cunoscuţi. Însă, cea mai importantă Persoană la care apelezi, uneori ultima dată- spre ruşinea ta- e Dumnezeu. Şi cu câtă ardoare nu vii înaintea Lui, îi spui problema ta, şi El -aşa cum a promis- te ascultă cu răbdare, şi mai mult simte cu tine şi îşi doreşte să te ajute; crezi că de rezolvarea problemei depinde viitorul tău, de aceea eşti în stare să-I faci promisiuni, câteodată mai mari decât ai putea îndeplini, doar ca să te ajute. Şi te ajută.

Eşti atât de bucuroasă că problema ţi s-a rezolvat. Poate chiar spui că tu ai rezolvat-o.Vorbeşti cu toată lumea şi entuziasmată le spui că totul a trecut şi s-a isprăvit cu îngrijorarea, durerea, lacrimile, neputinţa. Şi uiţi, uiţi că singura ta speranţă era la El, uiţi că dacă El nu te-ar fi ajutat nu te-ai fi bucurat acum, uiţi cât te încredeai în El.

Bucuros te-a ajutat, aşa cum era cel mai bine pentru tine. Şi acum, aştepta să îi mulţumeşti. Dar nu. Tu...ai uitat totul. Erai bucuroasă acum, ce mai conta...a trecut! Nu te-ai întors la El, atât de repede cum ai facut-o când ai avut nevoie de El. Ai amânat, în loc să îi spui sincer cât de recunoscătoare Îi eşti. Promisiunile ce I le-ai făcut...da, au fost importante atunci, dar acum? Unele dintre ele erau o corvoadă nedorită. Da, le-ai împlinit câtva timp, dar ai renunţat. Ce folos?

Zilele au trecut. Ai uitat tot ce a fost. Dar, El, El nu. Genunchii tăi din nou au fost plecaţi în faţa Celui care te poate ajuta. Cu lacrimi în ochi ţi-ai cerut iertare pentru nerecunoştinţa ta, şi ai promis că altă dată nu vei mai uita...oare chiar aşa va fi?

Prin aceste gânduri, nu ţie m-am adresat, ci...mie.

Mica fetiţă

Mergea fără a se-ndrepta spre un loc anume. Hoinărea pe străzi fără nume, prin parcuri neştiute. Admira, şi câteodată zâmbea. Zâmbea frunzelor ce, din copacii golaşi, o salutau. Zâmbea soarelui ce, într-o zi din noiembrie, încă mai trimitea raze calde. Zâmbea vântului ce îi mângâia faţa. Se întâlnea cu cunoscuţi şi cu un zâmbet larg îi saluta, îi întreba şi le vorbea. Se arăta interesată de problemele şi bucuriile lor. Nu ai fi zis că nu era fericită. Nu ai credea că are motive. Cine o cunoştea spunea că avea totul. Pe faţa ei nu citeai urmă de tristeţe, şi totuşi în sufletul ei era prăbuşită.

Mergea cu paşi rari printr-un parc pustiu. Lacrimi fierbinţi i se prelingeau pe obrajii roşii de frig. Buzele-i crepate tremurau. Era într-un final liberă să se exprime. Liberă să îşi dea drumul simţămintelor, temerilor, problemelor. Lucru ce nu îl făcea de faţă cu alţii. Toţi o ştiau fericită, dar în faţa oamenilor nu era ea însăşi. Devenise un soi de măscărici, de clovn. Ascunsă sub o mască desenată pe faţa ei, putea să râdă, să îi facă să râdă pe ceilalţi, să trăiască, şi această mască cu greu era dată jos în momentele de singurătate. Atunci, doar plângea, se descărca şi o lua din nou de la început.

Acum, era lipsită de speranţă. Tot ce investea în relaţii era inutil. Prietenii ce odinioară erau aproape de ea au părăsit-o. Tot efortul depus, tot timpul petrecut alături de prietenii ei era pierdut. Nu mai vroia să încerce să îşi facă alţi prieteni. Era convinsă că şi aceştia o vor dezamăgi la fel cum au făcut-o toţi cei de până acum. S-a săturat să încerce să fie plăcută celorlalţi. S-a săturat să zâmbească atunci când vroia să plângă, să se arate bucuroasă când era tristă, să nege că o doare nepăsarea celorlaţi. S-a săturat...s-a săturat să se mai prefacă. Vroia să ştie că cuiva îi pasă de ea, că cineva e interesat dacă plânge sau râde, şi că e acolo alături de ea oricând ar avea nevoie, nu doar atunci când toate erau bune.

S-a aşezat pe o bancă rece. Frunze moarte din copaci cădeau fără zgomot. A închis ochii. Vroia să nu îi mai deschidă în faţa realităţii ce o durea. O lacrimă ce urma să se prăvălească din ochii-i umezi a fost oprită de o atingere caldă. A deschis ochii tresărind. O mână mică, şi durdulie i-a şters lacrima de pe obraz. Alături de ea stătea o fetiţă îmbujorată cu părul bălai ce cu ochii-albaştri mari şi-ntrebători o privea. Un zâmbet mai întâi timid a apărut pe faţa ei. Nu ştia ce să facă, să îşi pună înapoi obişnuita mască sau, faţă de această sinceritate să cedeze şi pentru prima dată să fie ea însăşi. Uimirea ei nu a mai avut margini când a văzut că plină de curaj fetiţa s-a aşezat pe genunchii ei, şi capul şi l-a plecat uşor pe pieptul ei. Liberă...a plâns.

Mai târziu, în ochii ei se citea o rază de speranţă, o dorinţă de a merge mai departe. Pentru asta era decisă să îşi folosească toate forţele şi să nu se dea bătută. Zâmbea cu adevărat. Râdea chiar, ţinând de mână o mică fetiţă...