Azi, se spune că am crescut om mare. Azi, sunt înconjurată de alţi (aşa-zişi), oameni mari, ca mine.

Doar că, nu sunt un om mare. Oamenii mari, nu prind norocei şi-şi pun dorinţe, nu numără stele căzătoare, nu umblă desculţi noaptea prin iarbă, poate nici măcar nu râd de glume fără sens. Oamenii mari, nu glumesc cu ce nu se glumeşte, ei nu înţeleg că poţi să plângi fără motiv. Nu ştiu că o simplă margaretă te poate face bucuros. Oamenii mari, nu suflă lumânări ce nu se pot stinge, nu dansează dacă nu ştiu să o facă, nu "mănâncă" spray de cameră sau inspiră piper pe nas. Ei, nici măcar nu scot limba - chiar dacă pot să o facă. Nu strigă în mijlocul nopţii, nu se sperie de păpuşi de lemn (chiar dacă sunt la fel de mari ca ei), nu cred că mai există prinţese-nchise într-un turn şi păzite de dragoni fioroşi. Nu sparg pungi crezând că sunt baloane, nu se joacă, nu mănâncă la miez de noapte. Nici nu cred că pot s-adoarmă povestind. Nici nu rabdă frig să vadă stele. Oamenii mari, nu văd veveriţe cu burta albă şi coadă stufoasă, nu se bat cu perne, nici măcar cu săpun de vase. Nu poartă măşti caraghioase, nici pălării haioase. În nici un caz nu sar de la etaj. Nu râd când se joacă cu baloane. Defapt, nici nu au baloane. Nu fac poze infinite şi nu aleargă fără sens. Nu preţuiesc fiecare cuvânt, fiecare gest plin de iubire ce li se oferă. Oamenii mari uită că viaţa este foarte frumoasă, când îi ai pe toţi prietenii tăi în ea...

(Nu sunt un om mare...)